ariant
Administrator
 Inregistrat: acum 20 ani
|
|
Generalităţi despre overclocking-ul la plăcile grafice
Ca şi în cazul procesoarelor, plăcile grafice pot fi supuse operaţiunii de overclocking, adică creşterea frecvenţelor pentru obţinerea de performanţe superioare celor implicite. Ce gamer nu -şi doreşte performanţe mai mari decât cele oferite de sistemul său dacă realizează că nu poate juca jocul preferat la framerate-ul dorit, la rezoluţia sau setările de calitate preferate? Din păcate, şi aici apar riscuri legate de temperaturi ridicate, deci este necesară o răcire corespunzătoare, nu neapărat suplimentară. O răcire inadecvată poate duce la arderea GPU-ului, caz extrem de rar fiindcă mai toate plăcile recente beneficiază de răcire activă şi/sau există un minim de airflow în carcasă. Fără a mai vorbi de protecţie la supraîncălzire. O frecvenţă prea mare duce de cele mai multe ori la blocaje sau un comportament necorespunzător prin apariţia de artefacte, astfel că un utilizator neiniţiat, care „s-a jucat cu nişte setăriâ€, poate contribui la umplerea departamentelor de service ale firmelor de calculatoare pentru probleme inexistente, singurul lucru care trebuie făcut fiind reducerea frecvenţelor.
Atât chip-ul cât şi memoria plăcii pot fi supratactate deoarece fiecare dintre ele beneficiază de o anumită frecvenţă de funcţionare (ca şi în cazul procesoarelor sau a modulelor de memorie) care influenţează în mod direct - dar nu exclusiv - performanţa. Overclocking-ul este util în momentul în care deţineţi o placă „uşor overclock-abilăâ€. De multe ori, producătorii reduc artificial frecvenţa celor două componente pentru a nu afecta vânzările modelelor mai scumpe, sau pur şi simplu pentru că chipul respectiv nu a rezistat la frecvenţele fratelui său mai mare dar poate rezista unei frecvenţe superioare celei la care este marcat. Să luăm ca exemplu chip-ul GeForce3 Ti200, cel mai lent chip din seria GeForce3. Frecvenţa GPU-ului este de 175 MHz faţă de 240 pentru modelul superior bazat pe aceeaşi arhitectură şi produs în aceeaşi perioadă, GeForce3 Ti500. Practica a demonstrat că în majoritatea cazurilor ambele chipuri suportă o frecvenţă maximă de circa 250-260 MHz din simplul fapt că procedeul de fabricaţie este identic; însă sunt cunoscute situaţii în care un Ti200 nu a suportat nici măcar frecvenţa lui Ti500, adică 240 MHz, fapt ce explică marcarea sa ca Ti200. Dar poate că el rulează perfect la 235 MHz, şi din start putem spune că „s-au pierdut†60 MHz, ce se traduc poate prin 30-40% în performanţa reală.
Frecvenţa maximă a chip-ului depinde în mare măsură de sistemul de răcire. Acesta este compus de obicei dintr-un radiator şi un ventilator, ultimul putând lipsi. Contactul dintre radiator şi chip este realizat în cazul ideal prin pasta termoconductoare, însă mulţi producători ignoră avantajul acesteia şi folosesc un adeziv oarecare, slab conductor termic. ÃŽn cazul memoriei, problema stă cu totul altfel: fiecare producător îşi dotează placa în funcţie de model sau chiar de stocul de memorii disponibil la acel moment (acest ultim caz întâlnindu-se îndeosebi la producători „de categoria a douaâ€). Astfel, dacă un Radeon 9550 beneficiază din start de memorii ce rulează la 400 MHz, frecvenţa maximă ce poate fi atinsă poate varia de la model la model sau de la exemplar la exemplar, diferenţele putând fi foarte mari.
Şi comportamentul la overclocking diferă faţă de GPU. Dacă în cazul acestuia din urmă, o frecvenţă prea mare duce de obicei la blocaje, o memorie va trece de regulă mai întâi prin stadiul de a prezenta artefacte vizuale, vizibile atât în 2D cât mai ales în 3D, care culminează, într-adevăr, cu blocaje. ÃŽnsă putem considera că un singur bit scris incorect în memoria plăcii, ce generează astfel un pixel de o culoare incorectă, reprezintă o malfuncţionalitate. Utilitarul Artifact Tester este destinat detectării acestor artefacte, însă are dezavantajul de a rula în mod 2D, deci nu utilizează nici funcţiile 3D ale chip-ului grafic, nici întreaga memorie video. ÃŽn schimb, ATITool oferă informaţii mult mai precise legate de prezenţa artefactelor, testul inclus fiind unul foarte riguros şi relevant.
Samsung 3.6 ns Un set de radiatoare lipite pe memorii poate duce la scăderea temperaturii şi, cel puţin teoretic, la un potenţial de overclocking mai ridicat. Pe lângă acest factor, dacă aveţi în minte overclocking-ul la achiziţionarea unei plăci, ar fi bine să vă interesaţi asupra timpului de acces al memoriei folosite, informaţie ce ar trebui să apară în ofertă sau în specificaţiile produsului. Chiar şi fără această informaţie, în cazul în care memoriile nu sunt acoperite, de obicei aveţi posibilitatea să descifraţi timpul de acces. ÃŽn imaginea de alături este reprezentat un astfel chip de memorie, iar din caracterele înscrise pe el se poate citi la urmă valoarea de 3.6 ns, ce corespunde unei frecvenţe de aproximativ 275 MHz (550 MHz DDR). Formula de calcul este simplă: 1000/timp de acces=frecvenţă, eventual înmulţită 2 pentru că a afla valoarea efectivă, nu reală. Aşadar, un GeForce FX5500 sau un Radeon 9500 ar corespunde cel mai bine frecvenţei, însă dacă această memorie este prezentă pe un Radeon 9550 (cu frecvenţa implicită de 400 MHz), rezultă un produs cu un potenţial de overclocking ridicat. Există şi situaţia contrarie, când o placă este dotată cu memorii mai slabe decât ar trebui, fiind întâlnite de exemplu plăci GeForce4 MX440 cu memorii de 6 (333 MHz) sau chiar 7 ns (286 MHz) în locul celor de 5 ns (400 MHz), rezultând frecvenţe inferioare specificaţiilor. Inutil de menţionat că plăcile respective nu respectă specificaţiile NVIDIA şi performanţa lor este mult redusă.
Nu trebuie uitat un aspect important: latenţele memoriilor. Ca şi în cazul modulelor obişnuite de memorie, nu doar frecvenţa contează ci şi timing-urile. Avem o serie întreagă de posibilităţi, ce includ atât setările clasice (CAS Latency, TRP, TRCD, TRAS) cât şi altele mai puţin obişnuite. Utilitarele ATITool (pentru ATI), RaBiT (pentru ATI) şi NiBiTor (pentru NVIDIA) permit ajustarea acestora în mod real-time, ultimele două chiar şi permanent, prin rescrierea BIOS-ului plăcii. Pot exista cazuri în care o frecvenţe redusă combinată cu nişte latenţe mai mari oferă mai multă performanţă decât situaţia contrarie. Cine are timp şi răbdare, poate testa combinaţia optimă pentru placa sa. Trebuie ţinut cont că rescrierea BIOS-ului plăcii poate anula garanţia acesteia, pe lângă riscurile de rigoare (de multe ori, nici scrierea unui BIOS editat „ca la carte†nu garantează funcţionarea ulterioară a plăcii cu acel BIOS).
O situaţie mai rar întâlnită dar mult mai spectaculoasă o reprezintă setarea de către producătorul plăcii a unor frecvenţe peste cele recomandate de producătorul chipului. De exemplu, în loc de 250 MHz core şi 400 MHz memoria, Abit a setat frecvenţele lui Radeon R9550 XTurbo-Guru la 300/500 MHz, oferind astfel un overclocking din start. Dar şi un produs standard poate atinge aceste frecvenţe, astfel că se poate pune întrebarea: “Ce rost are să dau mai mulţi bani pe o placă overclock-ată din fabrică dacă pot face acelaşi lucru şi singur?â€. Răspunsul constă atât în garantarea de către producător a frecvenţelor respective, cât şi înzestrarea plăcii (uneori) cu o răcire mai bună şi/sau cu memorii mai rapide. ÃŽn exemplul nostru, placa atinge frecvenţe de peste 450 MHz pentru chip şi de peste 700 MHz în cazul memoriei, cele mai multe plăci din aceeaşi familie eşuând.
De asemenea, unii fabricanţi reproiectează arhitectura plăcii folosind un design propriu sau unul împrumutat de la alte modele. De exemplu, plăcile Albatron GeForce4 Ti4200 din seria „Turbo†sunt construite pe baza design-ului plăcilor Ti4400 şi Ti4600, pe 8 straturi faţă de 6, oferind cel puţin în teorie un potenţial de overclocking mai ridicat.
|
|
